joi, 24 iulie 2014

Strugurii mei... dulci!


Da, acel moment în care ştii că strugurii sunt dulci, când n-ai nevoie să îi guşti pentru a te lămuri de asta, când sufletul, când mintea te trimit în acea direcţie, dar tot nu poţi ajunge la ei... Puţin frustrant pentru că ai complet definit ceea ce îţi doreşti, eşti pregătit, însă nu îi poţi culege, nu îi poţi nici măcar gusta. E momentul în care te multumeşti să fii aproape pentru a le simţi mirosul, e clipa în care îţi doreşti să nu vină mana sau înghetul pentru a îi strica, e momentul în care le admiri de la distanţă culoarea. Şi nu! Nu îţi strici pofta cu nimic altceva, chiar dacă eşti ademenit cu prune, pere sau mere.

Ce e culmea e că ţi-ar fi plăcut strugurii ăştia chiar şi atunci când nu erau copţi, ţi-ar fi placut şi puţini acri. Erau aceeaşi struguri... tot buni pentru tine!

Te gândeşti dacă altcineva îi poate culege sau dacă ei acolo aşteaptă chiar pe altcineva, dar priveşti, priveşti şi asta. 

Îţi mai doreşti doar ca iarna să fie departe, iar tu să creşti pentru a ajunge la ei la timp...